nr137

Într-o zi am încetat să mai cred că se poate Să tot fie zece cinșpe douăzeci de ani Cine știe Și îmi curgea mâncarea pe bărbie și în poală Și tot mâncam așa în pagubă Din când în când mă mint mai dulce Și timpul tot curge Mi-ar fi plăcut să fi fost mai prost când conta, acum degeaba Sunt programat să mă afund pas cu pas. Și nouă ce ne-a mai rămas? Zâmbete și râsete, crudele Visele de altăieri, zăludele

frunzele cad uscate un foșnet de vânt un clinchet de pahare semne de întrebare banale cârlige de carne în foste-animale plimbă-mi carcasa pe șine, bătrâne, în ritmuri de sânge prin inimi plăpânde cum pâlpâie lampa, lumina pe chipuri cum curge prin palmă fuior de nisipuri

s-au strâns nimicuri prin cutii și cărți din care am uitat povestea măsor distanțele în timp și în efortul de-a împleti minciuni în care să ne-nbrac e totul doar o foame leneșă de entitate fără formă, fără noimă totul punctat de vorbe care chipurile au valoare integritate structurală

și când vrei să te joci pe gratis te joci pe gratis, plătească alții

Timpul care aleargă. Tic-tac, moartea în galop Pe un cal de fulger. Și zilele sunt de ceață și lene Și nopțile sunt de regrete și rușine Și număr câte îmbrățișări am alungat Și câte priviri m-au uitat Câte saluturi stinghere de peste stradă, De peste mări, Câte capete întoarse Și câte judecăți sumare Câte dureri necunoscute în sufletele oamenilor Câte frici Câte prostii ne țin în ungherele noastre Mândria de care mă țin cu dinții ca să nu privesc mereu În adâncurile astea lipsite de lumină În viețuire Și hai să ne înșirăm iarăși bolile minții și sufletului Să cântărim mâna ce ne-a fost dată Și apoi să schimbăm cărțile între noi Tot la fel? Mai rău, mai bine? Străine, tu, eu Tot la fel

și nu mai știu de ce și încotro și nu-mi mai pasă foarte e toamna eșecurilor înșirate e lenea voinței subțierea minții a vocii a ființei mi-e frig până în oase și aș vrea să dorm prelung să nu mai împletesc tot ce văd și ce aud cu coșmaruri plăpânde, bolind cu ceața minții, albind

Să te iubesc, bună, rea? Nu ar fi trebuit să te tai eu felii feliuțe? Cine ești, și ce cauți în casa mea? În brațele mele, în pieptul meu ca o gheară? A, nu, totul e ușor, lin... Mănâncă-mi ficații, rinichii, Rupe-mi oasele, Pentru că meriți! Ce sunt eu altceva decât să dau din mine Tot? Și apoi să fiu o scârbă de om Pentru că simt, Să mă strivești sub călcâiul tău Și să mă stingi. Când nimic nu costă, Pentru că meritați toți tot, Futu-vă-n gură, Nu-i așa? Maică-ta știe ce faci, Alexandrule? Nu știe. Că-mi beau mințile Că-mi sfărâm plămânii Că-mi rup tendoanele Că-mi sparg mințile Că-mi împart sufletul Pe gratis... Vouă! Și iartă-ne nouă greșiților noștri... Mai bine un pas, doi, șapte, în spate Un pas în umbră, Și să mă înec În mine. Să mă înec în melasele adevărului În smoala curgând ca mierea În cea mai sinceră și Cea mai caldă Îmbrățișare.

ce să fac cu mâinile astea proaste care nu știu cât de strâns să strângă? să zdrobesc... să alunec, să mă îndepărtez de maluri cu fire de iarbă smulse în palme cu degete murdare de noroi. ce să fac? doar stâncă goală, doar piatră ascuțită, doar nisip să-mi curgă doar nisip să număr doar gheață murdară și uite-te în ochii mei și spune ce vezi nu spune, doar privește ce vezi? nu spune...

și poți să-ți dorești din toate lucrurile acestea trei, care nu-ți sunt de folos, și să te speli pe cap cu ele