asta e pentru tine, draga mea, plutind în seri lăsându-se alene pe alei,
rupând din visul meu să-ţi dau în dar fărâme de cristal, poate le vrei...
sunt nopţile uşor oranj, smulgând tăcerea din oraş, sunt zilele ce au trecut,
cu tot ce a zăcut ascuns în timpul scurs încet, în dulcile bătăi de puls tăcut...
sunt fluturi mici, zburând voioşi în lumea nevăzută de oglinzi de carnaval,
sunt zâmbete ce le-am furat zâmbind... sunt inimi şterse de îmbrăţişări de val...
dând la o parte efemerele văluri de vis, am dezgropat comori ascunse adânc;
alunecând pe marea de un verde nedecis, voi râde... poate-ar trebui să plâng...
ce suntem noi, mai mult decât frunze în vânt, decât fine grăunţe de nisip?
ce căutam să-nfigem rădăcini în vitregul pământ, deşi ştim toţi că nu e chip?
aş vrea să îţi pot da mai mult acum decât a penei bucle lunecând pe galbenele foi
dar din păcate n-am nimica mai de preţ de dăruit şi poate... poate nu era de noi...